duminică, 22 martie 2015

Moment de regăsire.

Mi-a fost dor de asta. Momentul ăla în care ascult muzică şi mă gândesc ce naiba să scriu pentru blog. Mă uit în oglindă şi văd o imagine a mea distrându-se şi dansând, în felul ei ciudat, pe o melodie, în momentul ăsta Can’t be tamend de Miley Cyrus, pentru că vrea să se simtă puternică.

Fac asta de fiecare dată când lipsesc mai mult de pe blog. Scriu lucruri normale, ciudate, ce s-a mai întâmplat cu mine, ce am mai citit, pentru că atunci când scriu pentru blog regăsesc părţi din mine pe care le pierdusem.

În ultima periodată am urât faptul că am aproape 20 de ani. Am urât că sunt la facultate, că mi se cere să fiu adult, că trebui să fiu responsabilă. Tot ce am vrut a fost să fiu un copil, care poate să fie vulnerabil fără ca cineva să-i ceara să fie puternic, care poate să se supere pe prietenii ei şi să nu i se ceara să vadă situaţia din perspectiva celuilalt.

Ieri eram în parc cu mătuşa şi verişoarele mele mai mici. Fun fact: eu sunt cea mai mare dintre ele, nu am niciun verişor de vârstă cu mine sau mai mare. Penultima dintre verişoarele mele, în funcţie de vârstă, are şase ani, cea mai mică având patru, însă aici vreau să povestesc despre argintul viu, cum o numesc eu, cea mai sociabilă fetiţă pe care o ştiu.

Momentul în care o altă fetiţă a venit la ea şi i-a spus cum o cheamă şi au devenit instant cele mai bune prietene, îmi lipsesc momente ca astea.

Trecem de o anumită vârstă şi totul se schimbă. Devenim suspicioşi şi competitivi. Devenim persoane atât de complexe, încât pentru o anumită perioadă ne pierdem.

Sunt momentele în care îmi doresc ca totul să fie simplu, să nu fiu nevoită să gândesc lucrurile din mai multe perspective, totul să fie aşa cum e.

M-am gândit la o mulţime de subiecte despre care puteam să scriu pe blog, însă acum nu prea mai are sens să vorbesc despre ele. Poate o să le reiau în viitor.

Vrând să scap din bula mea de leneveală şi timiditate, m-am înscris într-un proiect de voluntariat Căutam bibliovoluntari, proiect înfiinţat de Biblioteca Metropolitană Bucureşti, pentru care sunt atât de entuziasmată şi emoţionată încât nici nu ştiu ce să fac. Mâine particip la atelierul de inducţie şi mă tot întreb: mă voi descurca? sunt potrivită pentru asta? nu voi reuşi niciodată să scap de emoţii atunci când vine vorba de ceva important pentru mine şi asta mă bucură, într-un fel.

Vreau să pătrez lucrurile simple, vreau să-mi dau seama unde mă îndrept, cel puţin pentru câteva luni.
Aş vrea să fiu unul dintre oamenii care ştiu exact ce vor face, ştiu exact pe ce să se axeze, însă nu sunt. Sunt o dezordine de gânduri şi idei, care nu merg niciodată până la capăt. Şi nu sunt decât o persoană din milioanele care se simt aşa.

Toată lumea a auzit sfatul ăsta şi voi o să credeţi că sunt nebună, când o să-l vedeţi scris: Fiţi voi înşivă şi nu vă temeţi în a spune ce gândiţi. Avem nevoie de o societate ca asta, o societate în care să vorbim când ştim ce e corect şi să nu-i lăsăm pe alţi să continue cu nedreptatea.

Totul e înspăimântător, chiar şi acum când scriu toate astea mă întreb ce reacţie o să aibă cititorii, dar ştiu că sunt destul de puternică să-mi apăr punctul de vedere.

Fiţi diferiţi. Fiţi curajoşi.