sâmbătă, 26 aprilie 2014

Săptămâna leneşă, dar plină de revelaţii

Am lipsit din nou. Nici nu mai îmi caut scuze. Aseară pur şi simplu căutam ceva, dar nici eu nu ştiam ce.
Ei, cum a fost vacanţa? Cum aţi petrecut de Paşte?

Deşi vremea a fost naşpa, dar spre suprinderea mea ziua de Paşte a fost însorită.  Am petrecut-o împreună cu familia şi m-am simţit atât de bine.

Am avut vacanţă de pe 11 aprilie până pe 22, cred. Frate, toată săptămâna aia a plouat sau a fost frig. Am stat numai în casă. Nu m-a deranjat prea tare pentru că am citit la fel cum aş fi făcut-o şi dacă era soare, dar eu vruiam să ies afară şi să citesc.
Să revin la săptămâna actuală. A fost plină de revelaţii, ca să spun aşa. Să încep cu prima.

Pe 23 aprilie a fost Ziua Mondială a Cărţii, despre care am vrut să fac o postare în ziua respectivă, dar m-am răzgândit. La Universitate a avut loc cunoscutul eveniment pe care editura Litera îl face în fiecare an de Ziua Cărţi. Cele 10 000 de cărţi oferite gratuit cititorilor.

Da, am fost şi eu acolo. Da, n-am apucat nimic.
Evenimentul începea la 18:00, iar eu atunci ieşeam de la facultate. M-am gândit că 10-15 minute nu o să conteze, poate apuc şi eu o carte.

La ce m-am gândit?

Eram acolo la 18:27, ştiu că m-am uitat la ceas, şi pe jos mai erau doar semne de cărţi şi praful.
Okkkkkkkkkk.

Am fost şocată pentru cel puţin două ore. Adică erau 10 000 de cărţi şi chiar dacă nu erau, 5 000 tot au fost. Atâtea cărţi în 27 de minute, pur şi simplu au dispărut.

Am văzut o ştire ceva mai târziu seara aia, oameni aveau deja cinci cărţi în mână şi încă mai căutau. Yap.

Nu ştiu de ce sunt aşa suprinsă, dar mă aşteptam la altceva. Din câte am înţeles evenimentul s-a terminat în 10 minute.

Dar cum eu venisem acolo pentru o carte, am sfârşit prin a plecat cu patru. La câţiva paşi de locul unde a fost celebrul eveniment se afla un Anticariat, de unde nu m-am putut abţine să nu cumpăr ceva. Aşa că mi-am luat:
·       Cartea primului născut (Eragon#2)   de Christopher Paolini
·         Shinning de Stephen King
·         Tess d’Urberville de Thomas Hardy
·         Fundaţia, Imperiul şi Fundaţia de Isaac Asimov

Ultimele trei cărţi sunt cele de la Adevărul, cartonate şi frumoase.

Deci ziua acea chiar a fost un motiv de bucurie până la urmă.
În următoare zi am găsit pe mai multe bloguri, ceea ce pare un trend pe moment. Postările în care literatura YA este blamată şi recomandările sunt să citim altceva.
Am vrut să scriu şi despre asta, dar am renunţat. Până la urmă nu vreau să influenţez pe nimeni în a continua cu YA sau a citi clasici sau science fiction.
Eu le citesc pe toate, citesc orice îmi pică în mână. Sincer, genul e ultimul lucru la care mă gândesc atunci când îmi aleg o carte.

Trebuie totuşi să recunosc că într-una din postări am găsit ceva deranjant. Faptul că citind YA, nu te alegi cu nimic, gradul de inteligenţă rămâne acelaşi şi nu-ţi îmbogăţeşti cu nimic cunoştinţele personale.
Părerea mea este că depinde ce cauţi în cartea respectivă. Tindem, în ultima perioadă, să cer foarte mult de la cărţi, tindem să vrem să fie perfecte. Uităm că sunt scrise de un om. Clişeele care apar în cărţi sunt ceva după care nu mă uit expres.

Nu am înţeles niciodată comparaţia între cărţi sau faptul că mă uit să văd ce clişeu a folosit autoarea/autorul.
Cărţile ne oferă multe. Cunoştinţe, perspective obiective, dar şi personale, curaj.

Citesc clasici. Primul meu roman clasic a fost La răscruce de vânturi, iar asta se datorează în totalitate lui Stephenie Meyer. Eram atât de curioasă să descopăr de ce Bella aprecia această carte, încât a trebuit să o citesc.

Mi-a plăcut. Aşa că am continuat.

Am descoperit-o pe Jane Austen, care este autoarea mea preferată. L-am descoperit pe Oscar Wilde, pe F. Scott Fitzgerald.

Dar asta nu m-a oprit să caut aventura şi în literatura YA, care ne oferă la fel de multe ca şi clasici, dacă suntem atenţi.
Oscar Wilde mi-a arătat că suntem diferiţi ca şi personalităţi, dar că asta nu trebuie să ne facă să ne lăsăm influenţaţi de cei mai puternici decât noi. Trebuie să fim noi cei care ne definim calităţile şi experienţele de viaţă.  Iar Jane Austen mi-a arătat că uneori e bine să laşi prejudecăţile deoparte.

Veronica Roth mi-a arătat cum să-mi înfrunt temerile, cum să nu le las să mă acapareze.  La fel ca şi Stephenie Meyer, amândouă mi-au arătat că merită să lupt pentru ceea ce cred. Merită să continui să lupt. 


Aşa că părerea mea ar fi să citiţi tot ce puteţi. Nu separaţi cărţile pe genuri, nu încercaţi să le găsiţi defecte.

Toate persoanele pe care le cunosc au defecte, toţi prieteni mei au, la fel şi eu, dar asta nu mă împiedică să  le fiu prietenă, nu mă împiedică să vreau să-i cunosc mai bine.
Vă mulţumesc dacă aţi ajuns până aici şi aş vrea să  ştiu şi părerea voastră.

Ce părere aveţi despre evenimentul Litera? Chiar merită?

Sunt cărţile YA depăşite şi pline de clişee?

joi, 10 aprilie 2014

RECENZIE: Revolta (Jocurile Foamei #3) de Suzanne Collins



Descriere:
“Katniss a supravieţuit calvarului Jubileului Pacificării şi, împreună cu familia ei şi Gale, este la adăpost în Districtul 13. Dar, în haosul final al jocurilor, Peeta a căzut prizonier în mâinile Capitoliului, iar preşedintele Snow îi pregăteşte o soartă aparte. În timp ce focul revoltei mistuie întreg Panemul, Katniss este sortită să devină simbol al revoluţiei. Pe măsură ce evenimentele se desfăşoară cu repeziciune, ea realizează însă că a fost mai degrabă un pion mutat pe tablă decât liderul celor asupriţi. Consecinţele devin de negândit pe măsură ce numărul victimelor creşte, iar Katniss trebuie să găsească o soluţie ce pare din ce în ce mai imposibilă.”







Părerea mea
Încă nu ştiu exact cum să încep, îmi este greu să-mi ordonez gândurile în propoziţii. Cel mai dificil lucru a fost că deşi am vrut din toată inima să plâng, avea un nod în gât şi mă simţeam şi mai rău.

Oricine are ceva împotriva trilogiei “Jocurile Foamei” de Suzanne Collins este declarat cel mai mare duşman al meu fără nicio obiecţie.

Motivele mele, hmm, să vedem:
1.      Puternica Katniss Everdeen
2.      Evoluţia uimitoarea a lui Peeta Mellark
3.      Evoluţia personajelor secundare
4.      Realismul de care dă dovadă atât cartea, cât şi întreaga trilogie
5.      Adevărul din cuvintele lui Suzanne Collins

Iubesc trilogia aceasta, nu există alt mod de a pune problema. Ne prezintă pe noi oamenii aşa cum suntem: conduşi de impulsuri, orbiţi de putere, împinşi către lucrui nebuneşti de către dragoste, aduşi în pragul nebuniei de durere.

Nu cred că voi reuşi să mă exprim coerent până la finalul recenzie, dar dacă aţi fost atât de prinşi de trilogie, îmi veţi înţelege nebunia de moment.

Cartea prezintă mai mult decât o revoltă, o revoluţie, prezintă motivaţia oamenilor de a lupta pentru libertate, pentru dreptate. 

Este o diferenţă uriaşă între primele două cărţi şi ultima. Deoarece în ultima carte nu mai avem parte de Jocuri, de data aceasta Jocul este în lumea reală, neregizat şi cu mai multe pericole decât în arenă. Riscul creşte cu fiecare pagină, iar surprizele nu se opresc.

După ce suntem lăsaţi să murim de agonie, la finalul cărţi a doua, ultima carte ne aduce în pargul altor crize, dar şi multor momente de şoc.

Dar, cumva, eroina nostră se adună puţin câte puţin încercând să fie puternică pentru familia ei şi pentru toţi cei care văd în ea un model de urmat. Evoluţia lui Katniss Everdeen este pur şi simplu umitoare. Chiar dacă are şi momente de slăbiciune, asta nu o face decât să pară şi mai puternică pentru că într-un final să reuşească să depăşească obstacolul.

Katniss Everdeen, fata din foc, devine simbolul tuturor, încercând din răsputeri să rămână puternică şi să nu dezamăgească pe nimeni. Deşi are doar şaptesprezece ani, personalitatea şi gândirea ei, matură, o fac să fie de neoprit.

Peeta Mellark, este cea mai mare surpriză a acestui volum, mi-a fost atât de frică pentru el, pe parcursul întregi cărţi. Poate că în cazul lui Katniss nu observăm schimbări foarte majore, dar în cazul lui Peeta, sunt demenţiale.

Deoarece de data aceata Katniss nu îi mai poate fi de ajutor, salvarea lui depinde într-u totul de el însuşi. Trebuie să fie puternic că să-şi depăşească proprii demoni care îl acaparează. Încă de la început am văzut bunătatea lui şi am fost fascinată de modul lui de gândire. Asta face Peeta, mereu, te vrăjeşte cu ajutorul cuvintelor.

Cum am spus şi la motive, avem parte de evoluţii şi din partea altor personaje, unul dintre el care m-a făcut să mă gândesc la fratele meu,  Prim- surioara lui Katniss, care nu mai este un copil, ci calcă încet pe urmele lui Katniss încercând să-i ajute pe toţi.

Legându-mă din nou de lista motivelor, apreciez foarte mult realismul de care dă dovadă Suzanne Collins, deoarece acesta este adevărul, lumea nu e doar lapte şi miere. Avem de înfruntat obstacole, unele mai grele, altele care necesită timp.

Cu cât ne apropiam mai mult de final, cu atât mai puternice erau şocurile, pe care Suzanne Collins se arunca asupra noastră unul după altul, iar dacă eu începeam să mă simt pierdută, încât la un moment  dat a trebuit să mă opresc doar ca să diger informaţia, imaginaţivă în câmpul de luptă unde nu puteai să te opreşti. Aşa că o apreciez pe Katniss pentru toată puterea de care dă dovadă, în momentele de panică.
Realismul care ne este prezentat în carte, este exact ce s-ar fi întâmplat în orice război. Nu credeţi că ar fi fost bizar dacă nu ar fi existat toate şocurile acelea? Totul ar fi numai lapte şi miere. Urăsc să vă spun asta, dar lumea nu este aşa.

Să ajungem şi la final. Care a fost mult mai mult decât mă aşteptam. A fost perfect. Faptul că urmările războiului nu s-au şters şi probabil nu o vor face, este ceea ce îi face pe oameni să continue să spere că viitorul se va schimba.

Concluzia este că ultima carte a fost incredibilă, trilogia este incredibilă. O să-mi fie atât de dor de ea. “Jocurile Foamei” merită toată atenţia de care are parte.




marți, 8 aprilie 2014

Primele 100 de cuvinte - The Spectacular Now de Tim Tharp

Bunăăăăăă.

Nu mi-am respectat, din nou, înţelegerea şi am chiulit de pe blog. Am ratat atâtea rubrici încât cred că o să le fac aleatoriu într-o zi a săptămâni.

Ştiu că rubrica Plouă cu melodii, o aveam luni, ar am ratat să postez la ea, de 3 săptămâni, aşa că devine random, în orice zi a săptâmâni. Bine nu chiar orice zi, adică undeva la mijloc, nu la sfârşitul săptămânii.

Deci, azi postez la rubrica Primele 100 de cuvinte.

Cele 100 de cuvinte pe care vi le voi prezenta azi sunt în engleză şi sunt din cartea The Spectacular Now de Tim Tharp.

Deşi citesc şi Marele Gatsby, tot în engleză, formatul cărţi mă oboseşte, scrisul este prea mic, aşa că dacă în următoarea săptămână nu reuşesc să ajung măcar la jumătate, îmi voi cumpăra ediţia în română.

Acum, întorcându-mă la The Spectacular Now, din câte ştiu cartea nu a apărut la noi,dar dacă continuă să fie la fel de bună, voi face o propunere editurilor de la noi din ţară.

Povestea ne prezintă un adolescent care trăieşte în prezent, fără un plan de viitor. Sutter Keely, este băiatul petrecăreţ, care trăieşte în prezent, în prezentul spectaculos.

Cartea este amuzantă, dar are şi multe momente care te fac să te gândeşti la prezent, dar şi la viitor. Capitolele sunt scurte şi uşor de parcurs.  

Voi pune cele 100 de cuvinte în engleză, şi nu cred că le voi traduce. Romanul nu are cuvinte întortocheate, de aceea cred că fragmentul de mai jos va fi înţeles de toată lumea. Dacă nu, lăsaţi-mi un comentariu şi voi încerca să-l traduc, cât de bine pot.





“ So, it’s a little before ten a.m. and I’m just starting to get a good buzz going. Theoretically, I should be in Algebra II, but in reality I’m cruising over to my beautiful fat girlfriend Cassidy’s house. She ditched school to get her hair cut and needs a ride because her parents confiscated her car keys. Which I guess is a little ironic considering that they’re punishing her for ditching school with me last week.
Anyway, I have this sweet February morning stretching out in front of me, and I’m like, Who needs algebra? So what if I’m supposed to…”






Filmul a apărut în 2013 şi îi are în distribuţie pe Shailene Woodley şi Miles Teller. Vă las mai jos trailerul, poate vă convinge să daţi cărţii o şansă. 


Cred că mâine voi posta recenzia volumului trei din trilogia Jocurile Foamei – Revolta, pe care nu ştiu de ce nu am postat-o până acum. Mi-am mai revenit puţin cu recenziile dar încă sunt puţin ruginită când vine vorba de scris. 

vineri, 4 aprilie 2014

Four.Four.


Mai sunt 5  minute până la ora 00:00, dar mă bucur că m-am dezmeticit şi am descoperit că astăzi este ziua dragului nostru Four. 4.4.2014.

Cine a citit Divergent de Veronica Roth, ştie despre ce vorbesc, cine nu a citit, staţi liniştiţi, veţi afla curând.

Am găsit un filmuleţ pe youtube, în care Veronica Roth ne cere să încercăm să-l descriem pe Four în patru cuvinte. Asta o să fie greu. 

Să vedem.

Four.

Cel mai protectiv iubit.

 Arătos. Misterious. Dur. Fragil.

Cel mai curajos Neînfricat.

Păcat că e ficţional.

Nu luaţi în seamă ultima parte. Four a prins viaţă. Nu ştiaţi? Theo James îl aduce la viaţă pe iubitul nostru Four, într-o  ecranizare superbă.


Cine s-a îndoit că Theo James nu este Four, vă mai  las câteva gif-uri mai jos şi sunt sigură că o să vă răzgândiţi.



Anotimp nou, aspect nou!

După cum vedeţi bloguleţul meu a suferit câteva modificări. Să le iau pe rând.

Numele este Confesiunile unei iubitoare de cărţi, practic numele pe care îl avea înainte doar că în română. Mi-a plăcut mai mult cum suna în română, plus acest blog e în română. Oricum nu asta contează, îmi place cum sună. Mă defineşte.

Am vrut să-i schimb aspectul de mult, dar habar nu aveam cum anume. Nu ştiam cum să-l fac să mă definească, să fie blogul meu drăguţ, pe care împărtăşesc chestii amuzante, dubioase şi ciudate cu voi. Ei bine, azi, 4 aprilie, am descoperit că aspectul ăsta se potriveşte de minune. M-am chinuit ceva la el, dar a meritat.

Dacă vă deranjează ceva şi culorile nu par să se potrivească, vă rog să-mi spuneţi în comentarii. Nu vreau doar ca blogul să arate bine, ci să fie şi citit de voi.

Ştiu că în ultima vreme apar foarte rar pe aici. Am vrut să postez de atâtea ori, dar tot timpul ajungeam să fac altceva. Vine vacanţă şi toată lumea s-a hotărât că avem nevoie de proiecte şi note la seminarii.

Nu asta mi-a ocupat tot timpul, au fost momente în care pur şi simplu stăteam fără ceva anume de făcut. Citeam sau mă uitam la seriale, cu care am rămas în urmă şi încerc să le recuperez.

Sper eu să fiu ceva mai activă şi să postez măcar o dată pe săptămână, pentru că îmi e dor de blog şi din câte am observat mai toată lumea a dispărut.

Ei bine, până când reuşesc să mă mobilizez şi să fac o postare care să merite citită pe blog, vă las cu o melodie care mă bine dispune de câteva zile.



P.S. Am fost la Divergent. Cel mai bun film de anul acesta, încă nu am văzut Academia Vampirilor, dar la naiba, cred că doar Revolta poate să-l mai detroneze, deşi nici asta nu cred. Un film incredibil, pe care trebuie să-l vedeţi în cinema, merită fiecare bănuţ. O să fac o postare separată pentru recenzie, pentru că am atâtea să povestesc. Câte sentimente!!!