duminică, 17 noiembrie 2013

Leapşa Time!!!

Hei, hei.




Ştiu că am fost foarte activă în ultimele zile, normal doar au început chestiile importante pentru facultate, iar eu am devenit în mod subit cel mai mare cititor pe care l-a văzut lumea.


Sunt cu totul îndrăgostită de seria “Jocurile Foamei” aşa că o să mai lungesc distanţa dintre recenzii cu câteva citate. Nu înţeleg ce au oameni cu al treilea volum al seriei? Sau chiar şi cu al doilea? Un mister.

Să revenim la oile noastre. Am două lepşe, primite de la surioara mea - Eny, de pe blogul My World of Books. Mulţumesccccc.

Prima, este uşoară, la a doua o să fie mai greu de completat.
~Reading slump~
1.Momentan ești într-un reading slump?
 (Reading slump= când nu ai chef să citești nimic)
Cu mare bucurie spun că nu. A dat Dumnezeu să scap de necheful de citit. O adevărată binecuvântare. Mă săturasem să nu pot să citesc.


2. Când intri, de obicei, într-un reading slump şi cât îţi ia să treci peste?
Depinde, de obicei vreau să scap de asta şi caut să găsesc o carte care să mă scoată din nechef. Dar de obicei cheful revine când sunt ocupată cu şcoala şi alte chestii. Logic!

3. Care sunt metodele tale de a ieşi dintr-un reading slump?
Încep 100 de cărţi până găsesc una care-mi atrage atenţia. Sunt nebună după chestia cu cititul unei singure cărţi, nu suport să citesc mai multe deodată. Nu că aş încurca povestea sau acţiunea, doar că iubesc să mă pierd într-o singură carte. Să mă ataşez de personaje, şi pentru o perioadă ele să fie în inima mea.

4. Altceva...?
Am o noua trilogie de care m-am îndrăgostit: “Jocurile Foamei”, toată lumea le ştie. Şi sunt entuziasmată până peste cap pentru al doilea film – “Sfidarea”. O să fie atât de genial.


~Sacrificiul cărţilor~
Asta o să fie greu, deoarece eu sunt o mare iubitoare de cărţi şi nu prea mă lasă inima să urăsc o carte. Chiar nu am aşa multe.

1.      O carte mare: Sa incepem totul cu Apocalipsa Zombie. Sa spunem ca te afli intr-o librarie, uitandu-te printre raftuuri, cand BAM! ZOMBIE ATACA! Un anunt apare la toate posturile in care spune ca armata a descoperit ca slabiciunea zombilor sunt cartile foarte mari. Ce carte laudata de toata lumea, dar pe care tu o urasti si care este o carte mare o arunci catre zombie pentru a-i elimina?
Nu prea deţin cărţi mari, dar carte de care nu m-aş lipsi să o arunc în zombie ar fi de fapt seria “Ashleys”, care presupun că se pune ca o carte mare. La început a fost chiar drăguţă, dar la a patra carte, fetele alea erau nebune.

2.      O continuare: Sa spunem tocmai ai plecat dintr-un salon cu o noua tunsoare cand BOOM: Ploaie torentiala. Ce continuare a unei carti ai alese sa o folosesti pe post de umbrela?

Asta este aşa uşor. “Revelaţia”, cartea a doua din “Forţele Răului Absolut”. Am încercat să o termin şi probabil că o voi termina din pură curiozitate, dar n-am nicio şansă anul ăsta. Pur şi simplu Chloe mă enerveazăăăăă.



3.      O carte clasica: Sa spunem ca esti intr-o ora de lectura cu profesorul tau de romana care vorbeste incontinuu despre acea carte clasica (,) care a schimbat lumea, care a revulotionat literatura si tu deja nu mai vrei sa auzi nimic despre aceasta carte asa ca o arunci in fata profesorului pentru ca stii de ce? Acea carte este idioata si merita sa primesti detentie din cauza lucrului facut doar pentru a le arata tuturor ce simti. Ce carte clasica ai alege?


“Moromeţii”, clar, fără nicio obiecţie. Am ajuns undeva la pagina 50, mi se pare lipsită de sens. Tot monologul lui Moromete este ahhhhhh.

4.      Cartea pe care o urasti: Sa spunem ca esti in biblioteca cand BAM! Incalzirea globala explodeaza si lumea de afara ingheata. Esti blocata si singura ta sansa de supravietuire este sa arzi o carte. Care este prima care la care te-ai duce, cartea pe care o urasti, care carte nu ai regreta sa o arzi?

Nu aş vrea să mă repet deoarece, acum cel mai mult urăsc “Revelaţia”, dar am descoperit o altă carte pe raft, care m-a chinuit  cam 20 de pagini : “Pretty Man”. Nu sunt un fan al subiectului trat de carte, nu cred că pune femeile într-o lumină bună. Voi mai încerca probabil peste ceva timp să o citesc, dar acum nu.


Deci cam astea ar fi cărţile pe care să spune le “urăsc”. M-am chinuit să le trec şi pe astea, de obicei găsesc mereu ceva bun, ascuns printre rânduri.

Acum să închei cum trebuie, nu vă speriaţi.

Josh Hutcherson, e aşa drăguţţţţ.


Ambele lepşe merg la oricine vede postarea şi nu le-a făcut,  încă. Sunteţi obligaţi de drăgăleşenia tipului de mai sus.

Ne auzim curând cu recenzia volumului doi din seria “Jocurile Foamei”- “Sfidarea".


vineri, 15 noiembrie 2013

Raining with songs

Sunt distrusă psihic. Nu sunt multe cărţile care îşi lasă amprenta asupra mea şi nu sunt multe nici cele în care mă ataşez aproape de toate personajele. Cu excepţia trilogie “Divergent” de Veronica Roth şi a faimoşilor clasici, nu sunt multe cărţile care mă fac să stau pe gânduri, încep să înclin că asta trebuie să facă disptopiile. Prezentând diferite alternative, gândindu-ne că chiar dacă am schimba lumea, nu e o noutate că totul vine cu consecinţele sale.
Scary world, outside. 
Am început iar să pălăvrăgesc fără noimă . :))

Hotărăsem să postez rubrica în fiecare duminică, dar nu cred că am avut timp sau chef sau nu am găsit melodiile speciale. Nici acum nu ştiu sigur dacă voi putea să realizez rubrica integral. Nu am prea dat de noutăţi, am doar câteva din melodiile de pe coloana sonoră a filmului, care mai are o săptămână să apară şi la noi, Catching Fire - Sfidarea.
Who's excited? Me, me!!
Sunt foarte curioasă în care scene voi găsi aceste melodii.

Deci, să încerc totuşi să acopăr rubrica.

Cea mai nouă descoperire: Melodie genială
Nu ştiu exact cum să pun asta, este vorba de un instrumental, nu ştiu sigur dacă chiar se află pe coloană sonoră a filmului, dar cui îi pasă? Am o senzaţie aşa stranie când o ascult, este liniştitor şi trist şi perfect.

Cântăreţ favorit : Bruno Mars
Melodia asta am decoperit-o în timp ce căutam videoclipuri pe YouTube despre Katniss şi Peeta, dar am dat în schimb peste unul despre Jennifer Lawrence şi Josh Hutcherson. Mi s-a părut adorabilă, iar Bruno Mars este un geniu.
“You can count on me like 1 2 3
I'll be there”

Cântăreaţă favorită : Sia
 O ador, din toate punctele de vedere, vocea ei este magnifică, genială. Asta este pe coloană sonoră a filmului, ar fi bine să fie, pentru că este o încântare pentru urechile mele.  Geniala Sia.
“Then another one bites the dust
It's hard to lose a chosen one”

Trupă favorită : Paramore
 Micuţii geniali, pe care îi ascult din 2009, cred. Am fost destul de surdă înainte. Kill me. Parcă mi-ar povesti viaţa, în fiecare melodie. 
  “It’s not that I won't remember where I'm from
Just don't wanna be here no more”

Deci cam astea ar fi melodiile importante ale săptămânii mele. Obişnuiţi-vă cu pălăvrăgeala mea despre “Jocurile Foamei”, va fi cam imposibil de evitat în următoarele zile. 
You love him, you know it!



joi, 14 noiembrie 2013

Quote #13

Sunt un fan înrăit, distrus şi care ar trebui să înveţe la contabilitate, pentru testul de mâine, dar la naiba, nu mă pot opri.

“Jocurile Foamei”, lăudata trilogie de Suzanne Collins, merită mult mai mult. Este o serie incredibilă, care te face să te gândeşti din alte sute de perspective.

Ok, nu-mi place lumea în care trăiesc, dar dacă ar fi altfel, nu ar exista alte consecinţe şi tot ar fi ceva neplăcut. Lumea are de o potrivă şi calităţi şi defecte, singura problemă este pe ce alegem să ne axăm mai mult. Ce vrem să scoatem în evidenţă?

 Toate războiele, nu doar cele fizice, în care se folosesc arme, ci şi cele verbale, ne îndepărtează ca oameni, ne fac inumani. Ok, poate că gândesc puţin prea departe, dar toată lumea are defecte, iar al meu este acela de a mă agăţa de vise.

Probabil de asta îmi place atât de mult să mă pierd în cărţi.

Cu toate că nu mă pricep atât de bine la cuvinte, voi lăsa pe altcineva, care vă va fura atenţia şi inimile prin cuvintele sale. Doamnelor şi domnilor: Peeta Mellark. 


“-Voiam să te întreb ce părere ai despre război, dar dacă eşti prea tulburat…, începe Caesar.
-Oh, nu sunt prea tulburat ca să răspund la întrebarea asta. Peeta respiră adânc, apoi se uită drept în aparatul de filmat. Vreau ca toată lumea care ne urmăreşte – indiferent dacă e de partea Capitoliului sau de partea rebelilor- să stea să se gândească o clipă ce ar putea înseamna acest război. Pentru fiinţele umane. Mai întâi am ajuns aproape în pragul extincţiei luptându-ne unii cu alţii. Acum suntem încă şi mai puţini. Mediul în care trăim e încă şi mai fragil. Vrem cu adevărat  să facem asta? Să ne distrugem definitiv unii pe alţii? Sperând - ce? Că o specie cu mult mai bun-simţ va moşteni rămăşiţele fumegânde ale Pământului?
-De fapt, nu…nu sunt sigur că te pot urmări…, spune Caesar.
-Nu ne putem lupta unii cu alţii, Caesar, îi explică Peeta. Nu vom rămâne destul de mulţi ca să ne putem continua existenţa. “





RECENZIE: Jocurile Foamei (Jocurile Foamei #1) de Suzanne Collins




Rezumat:  “Ai putea supravieţui în sălbaticie, de unul singur, când toţi cei din jur fac tot ce pot ca să nu apuci dimineaţa următoare? Într-un viitor postapocaliptic, peste ruinele unui continent cunoscut odată ca America de Nord se întinde naţiunea Panem. Ca simbol al puterii Capitoliului asupra celor douăsprezece districte conduse cu o mână de fier, în fiecare an este organizat un concurs sadic şi sângeros – Jocurile Foamei. Douăzeci şi patru de adolescenţi sunt răpiţi de lângă familiile lor şi aruncaţi în lupta pe viaţă şi pe moarte, televizată în direct şi urmărită cu frenezie. Doar unul dintre ei se va întoarce acasă faimos, bogat şi... viu. Cine va câştiga cursa nebună pentru supravieţuire?”










Părerea mea:
Uhuu, motive, câte motive aş avea aici. Seria  “Jocurile Foamei” de Suzanne Collins este genială, magnifică. Te lasă fără cuvinte. Să încep totuşi cu motivele.
1.      E eroină neînfricată – Katniss Everdeen. ( cât de tare e numele)
2.      Acţiune cât cuprinde.
3.      Umor pe alocuri.
4.      Ştiu că e urât din partea mea să-l las ultimul, dar doamnelor şi domnilor: Peeta Mellark.

O să încep prin a spune că am văzut fimul înainte să citesc cartea, dar l-am văzut şi după ce am citit cartea. O diferenţă uriaşă.

Distopiile devin din ce în ce mai geniale, chiar dacă sunt peste tot, se diferenţiază foarte mult. “Jocurile Foamei” este o carte incredibilă din punct de vedere a tot ceea ce trebuie să conţină o carte că să fie uimitoare. Probabil n-aş rezista nici două zile în lumea distopică a lui Suzanne Collins, ce să mai zic de jocuri.

Acţiunea este văzută prin ochii eroinei, Katniss Evedeen, o adolescentă de şaisprezece ani, care a văzut cam tot ce-i mai rău în lume. Felul în care sunt împărţite districtele şi faptul că fiecare are câte o îndeletnicire nu prea îţi dă multe opţiuni.

Cel mai mult m-am speriat de cruzimea cu care erau trataţi cei din Districte de către Capitoliu. Cât de bolnav să fi, încât să creezi o emisiune televizată în care douăzeci şi patru de copii, deoarece sunt aleşi cei între doisprezece şi optsprezece ani,  se omoară între ei?
Cruzimea nu se rezumă doar la asta, ci şi la faptul că cei din Capitoliu sunt extrem de entuziasmaţi în legătură cu jocurile.


Cei douăzeci şi patru de aleşi, numiţi tributuri, trec printr-o mulţime de schimbări, doar ca să le facă pe plac celor din Capitoliu, să facă spectacol. Dar apoi sunt aruncaţi în arenă unde trebuie să facă tot ce le stă în putinţă pentru a supravieţuii. La final rămânând doar un singur învingător.

Mă întorc asupra personajelor, unde s-au petrecut schimbări nu foarte majore, dar s-au petrecut.  Cum vedem acţiunea doar prin ochii lui Katniss, nu asistăm chiar la foarte multe schimbări ale personajelor, dar sunt şi acestea.

Cred că aş fi preferat partea din arenă povestită din mai multe unghiuri, cum ar fi cel a lui Cato, deoarece el era cam al doilea în rând, după Capitoliu, în ceea ce priveşte cruzimea. Îmi doream să aflu de ce era aşa pornit să câştige, ok cu execepţia faptului că vruia să rămână în viaţă.

Acţiunea de care are parte toată lumea din arenă se revarsă şi asupra lui Katniss, deoarece atunci când urmăreşti Jocurile Foamei, nu trebuie să te plictiseşti.

Peripeţiile prin care trece şi probleme pe care trebuie să le înfrunte, fac din Katniss o personă mai puternică şi mai hotărâtă. Aminitirile însă o ţin legată de familie, amintindu-i constant că trebuie să lupte nu doar pentru ea, ci şi pentru surioara ei.

Recunosc că  a trecut ceva vreme de când nu am mai fost aşa entuziasmată de un personaj masculin. Bine ai venit în lumea mea Peeta. Am fost confuză la început, nu ştiam exact ce să mă aştept de la el, chiar dacă am văzut filmul, bunătatea şi naivitatea lui mă făceau să cred că e ceva mai mult.

 Îmi era imposibil să cred că un băiat, care trăieşte într-un asemenea mediu, nu a dezvoltat sacrul mecanism de apărare: “sunt tare, pleacă”. Dar Peeta nu e aşa, undeva pe la jumătatea cărţi, simţeam cum toate cuvintele lui erau reale, tot ce simţea era adevărat şi nu o prefăcătorie.

Relaţia dintre el şi Katniss, a fost umitor de privit, confuzia lui Katniss m-a enervat  pe alocuri, deoarece consider că nu ai cum să dezvolţi sentimente pentru cineva care apare în carte doar treizeci de pagini, indiferent dacă îl cunoştii mai de mult. Da, despre tine e vorba Gale.

Finalul a fost cel mai dureros, mai ales când am citit imediat sub ultima frază “finalul cărţii întâi”. Dar am atâtea întrebări… Peeta… nu!

Da, mi-au trebuit câteva minute să realizez că nu am a doua carte şi că va mai trebui să aştept, dar încă nu-mi venea să cred.

Seria, merită. Este genială şi am numai cuvinte de laudă pentru Suzanne Collins. 

~Citate~

“-Katniss, am spus, cu voce tare.
E planta de la care îmi vine numele. Şi am auzit vocea tatei, glumind:
-Atâta timp cât te poţi găsi pe tine însăţi, n-o să rabzi niciodată de foame” 

“-Ştiu că i-am promis lui Haymitch c-o să facem exact ce ne spun, dar nu cred că a avut în vedere o situaţie ca asta.
-Oricum unde e Haymitch? N-ar trebui să ne ferească de aşa ceva? întrebă Peeta.
-Cu atâta alcool în el, probabil nu e indicat să-l avem în preajma unui foc deschis, spun eu.”

“-Şi crezi c-o să le placă? o întreb.
-Nu şi dacă le arunci tot timpul priviri crunte. Ce-ar fi să le păstrezi pentru arenă? Gândeşte-te în schimb că te afli printre prieteni, spuse Effie.
-Pariează cât de mult voi supravieţui! izbucnesc eu. Nu-mi sunt prieteni!
-Ei, atunci încearcă să pretinzi că-ţi sunt! se răsteşte Effie. Pe urmă se controlează şi mă priveşte cu o expresie radioasă. Vezi? Aşa. Îţi zâmbesc, deşi mă exasperezi.” 

 “-Mai întâi apleacă-te o clipă, zice el. Trebuie să-ţi spun ceva.
Mă aplec şi îmi lipesc urechea teafără de buzele lui, care mă gâdilă, în timp ce îmi vorbeşte în şoaptă.
-Nu uita că suntem îndrăgostiţi nebuneşte, aşa că poţi să mă săruţi ori de câte ori simţi nevoia."

“-Se pare că seamănă cu tine, spuse Peeta.
Aproape că uitasem de prezenţa lui.
-Oh, nu, Peeta. Ele fac minuni. Capra aia n-ar mai fi putut să moară nici dacă s-ar fi străduit, zic eu.
[…]
-Nu-ţi face griji. Eu nu mă străduiesc, glumeşte el.” 

“Fie ca sorţii să fie mereu de partea voastră. “
Nu m-am putut abţine, arată mult prea tare!

luni, 11 noiembrie 2013

Quote #12

Cu toată vâlva care are loc,  odată cu lansarea filmului “ “Sfidarea”, m-am apucat serios de cartea a doua, deşi momentan o citesc pdf, fiindcă nu am făcut rost de paperback, curând o să o am în mâinile mele şi nu o să o mai las.

Încă nu am posta recenzia primului volum “Jocurile Foamei”, dar sunt aşa îndrăgostită de Peeta Mellark.

E aşa dulce, protector şi totuşi îşi păstrează latura misterioasă. E perfect.

Următorul citat o să vă arate exact ce spuneam mai sus. Nu aveţi cum să nu vă îndrăgostiţi de Peeta.




"― Peeta, cum se face că eu nu ştiu niciodată când ai tu coşmaruri? întreb.

― Habar n-am. Cred că nici nu ţip, nici nu mă zvârcolesc, nici nu fac altceva. Mă trezesc pur şi simplu, paralizat de groază, zice el.

― Ar trebui să mă trezeşti, spun, gândindu-mă cum îi stric eu somnul de două sau trei ori într-o noapte proastă şi cât timp îi trebuie ca să mă liniştească cu adevărat.

― Nu e nevoie. În coşmaruri te pierd de obicei pe tine, povesteşte el. Sunt OK imediat ce-mi dau seama că eşti aici."


sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Primele 100 de cuvinte - Jocurile Foamei de Suzanne Collins

Toată lumea a citit sau a auzit de “Jocurile Foamei”, minunata serie a lui Suzanne Collins. Cam târziu, însă am pus şi eu mâinile pe prima carte din serie, împrumutată, fiindcă tot se apropie premierea celelei de a doua părţi a trilogie, “Sfidarea”. Am de gând să citesc cartea înainte de premieră, care este undeva pe 22 noiembrie dacă nu mă înşel.


Deci cartea asta este minunată, deşi am văzut filmul înainte, relatarea evenimentelor de către Katniss Everdeen, te face să nu laşi cartea din mână. 

Jocurile dau dependenţă, asta e sigur.






“Când mă trezesc, cealalată parte a patului este rece. Degetele mi se întind, căutând căldura lui Prim, dar nu găsesc decât ţesătura aspră a cuverturii ce acoperă salteaua. Probabil că a visat urât şi s-a culcat în patul mamei. Bineînţeles c-a făcut-o. Azi e extragerea.

Mă ridic într-un cot. În dormitor e destulă lumină ca să le pot vedea. Surioara mea, Prim, încovrigată pe o parte, înconjurată de trupul mamei, cu obrazul lipit de al ei. În somn, mama pare mai tânără, tot veştejită, dar nu epuizată. Faţa lui Prim e tot atât de proaspătă ca o primulă, de la ….”







RECENZIE: Oraşul Oaselor (Instrumente Mortale #1) de Cassandra Clare


Rezumat:Clary Fray, o fată de cincisprezece ani, are darul Vederii... un dar pe care ceilalţi oameni nu-l au. Ea vede vampiri, vârcolaci, zâne, demoni şi alte creaturi care populează Lumea din Umbră.
În Oraşul Oaselor, cartea întâi din seria Instrumente mortale, mama lui Clary, Jocelyn, dispare şi ea însăşi e atacata de un demon – un ravener înspăimântător. Astfel, tânăra ajunge să-i cunoască pe vânătorii de umbre, războinici a căror misiune este să-i apere pe oameni de demoni şi să-i controleze pe vampiri şi vârcolaci.
De asemenea, Clary îl întâlneşte pe Jace, un tânăr fermecător, şi, împreună cu el, încearcă să dezlege nenumaratele taine ale Lumii din Umbra. Cine a răpit-o pe Jocelyn? Unde se află Pocalul Mortal şi ce puteri are acesta? Cine l-a transformat pe Simon, cel mai bun prieten al lui Clary, în şobolan şi cum poate fi desfăcută vraja? Cum a reuşit Clary să dobândească dintr-odată Vederea? De ce sunt demonii interesaţi de o mundană oarecare?
Nu în ultimul rând, Clary încearcă să-şi înţeleagă propriile sentimente – în ce relaţie se află ea de fapt cu Jace şi Simon?”






Părerea mea:

Motivele pentru care am adorat acest prim volum al seriei “Instrumente Mortale” de Cassandra Clare, ei bine, delectaţi-vă:
1.      Reîntâlnirea cu lumea vânătorilor de umbre
2.      Personalitatea Clarissei Fray
3.      Un anume vânător de umbre blond – Jace Wayland
4.      Şi puţin din memorabilul Magnus Bane

Avem motive mai diversificate decât la seria “Dispozitive Infernale”, pentru că avem de a face cu alte situaţii si cu alte personaje.

Cea mai mare dezamăgirea a mea în legătură cu acest volum, este că mă aşteptam ca Magnus Bane să apară mai mult, dar vom vedea în volumele viitoare.

Cartea asta mi-a întrecut aşteptările:  de la personaje, la acţiune şi la modul în care autoarea împleteşte momentele acelea perfecte între ele.

Am citit o grămadă de recenzii, despre volumul acesta, ca să nu mai spun de micile citate pe care le găseam peste tot, dar cumva cartea nu şi-a pierdut farmecul.

Am avut parte de toate în volumul ăsta, puţină introducere, amuzament cât curpinde, acţiune în fiecare capitol şi romantism pe alocuri.

M-a uimit mereu modul doamnei Clare de a împletit toate acestea între paginile unei cărţi.
Acţiunea se petrece în New York, unde Clarissa –Clary- Fray are o viaţă de adolescentă cât se poate de normală, asta până când lucurile iau o întorsătură ciudată şi totul se schimbă. Mama ei este răpită, iar ea este introdusă într-o lume de care nu avea habar.

Institutul din New York, unde îşi fac veacul protectorii lumii umane şi inamici demonilor este la fel de impozant ca şi cel din Londra. Elementul comun neaşteptat dintre cele două serii nu este numai Magnus Bane, ci şi motănelul Church, care mi s-a părut mult mai simpatic în seria asta.

După cum aţi observat şi mai sus, atenţia mi-a fost captată şi de Jace Wayland- frumosul vânător de umbre cu părul blond şi o atitudine de băiat rău, uneori poate prea rău.
Relaţia care se dezvoltă încet între el şi Clary este foarte uşor de îndrăgit şi privit. Accentul fiind pus foarte mult pe ei doi, lucru care uneori nu mi s-a părut atât de interesant.

Aş fi vrut ca personajele secundare, cum ar fi  Isabelle  şi Alec să fie mult mai bine conturate, fiindcă, cred eu, chiar merită. Şi altă relaţie pe care ar fi trebuit să se pună mult mai mult accentul este cea dintre Alec şi Jace, care deşi erau parabatai, nu prea se comportau ca atare. 

Poate că autoarea s-a concentrat mai mult pe relaţiile formate de Clary, pentru că şi Simon a avut un cuvânt de spus în legătură cu apariţiile lui. Prietenia lor bizară, m-a făcut să-mi amintesc de o prietenie din viaţa mea. Însă ce s-a întâmplat pe final între cei doi mi s-a părut forţat, sper doar să nu evolueze aşa în volumul doi.

Personajul negativ este sadic şi sumbru, bine ascuns şi cu scopuri destul de rele. Manipulator şi un mare mincinos, cred că este singurul personaj pe care nu am putut să-l agreez, deloc.
Ca de fiecare dată am fost în ceaţă în ceea ce priveşte trădători, nu puteam să cred. Mereu îi omit deşi sunt chiar în faţa mea. De data asta şi aliaţi m-au luat prin surprindere.

Iar finalul a fost dureros, pentru că deşi ştiam ce se va întâmpla, încă nu îmi venea să cred. Comportamentul lui Jace, m-a enervat la culme în ultimele pagini, însă tăria lui Clary mi s-a părut umitoare. 

Cred că acesta a fost punctul forte al cărţii: personalitatea puternică a Clarissei – Clary – Fray. Lucru care mă face să aştept nerăbdătoare lectura volumul doi.

În concluzie orice aţi fi auzit despre serie, cum că nu ar fi frumoasă şi specială eu vă spun că merită. Stilul autoarei este incredibil, iar felul ei de a relata trăile personajelor, fără reproş. 






joi, 7 noiembrie 2013

Quote #11




“-Deci cu cât eşti mai bărbat cu atât vorbeşti mai elocvent?
-Exact, dădu Simon din cap.
[…]
-D-aia când marii bulangii se salută între ei prin filme nu spun nimic, doar dau din cap. Când dai din cap înseamnă “ Eu sunt un bulangiu şi recunosc că şi tu eşti un bulangiu”, dar nu-şi spun nimic pentru că sunt Wolverine şi Magneto şi li s-ar încurca energiile dacă s-ar explica. “







Ok, poate nu sunt cea mai mare fană a lui Simon, însă conversaţiile dintre el şi Clary sunt aşa drăguţe, amical vorbind.

Aş fi vrut un citat de la Magnus, doar că este cam absent în seria asta, îmi plăcea mult mai mult de el în “Dispozitive Infernale”. 

Mai am foarte puţin şi termin “Oraşul Oaselor” deşi eu ar cam trebui să caut sârguincioasă pe net despre marile metropole ale lumii. Am găsit una: Oraşul Oaselor.


Ne auzim curând.