RECENZIE: Revolta (Jocurile Foamei #3) de Suzanne Collins

Descriere:

“Katniss a supravieţuit calvarului Jubileului Pacificării şi, împreună cu familia ei şi Gale, este la adăpost în Districtul 13. Dar, în haosul final al jocurilor, Peeta a căzut prizonier în mâinile Capitoliului, iar preşedintele Snow îi pregăteşte o soartă aparte. În timp ce focul revoltei mistuie întreg Panemul, Katniss este sortită să devină simbol al revoluţiei. Pe măsură ce evenimentele se desfăşoară cu repeziciune, ea realizează însă că a fost mai degrabă un pion mutat pe tablă decât liderul celor asupriţi. Consecinţele devin de negândit pe măsură ce numărul victimelor creşte, iar Katniss trebuie să găsească o soluţie ce pare din ce în ce mai imposibilă.”

Părerea mea

Încă nu ştiu exact cum să încep, îmi este greu să-mi ordonez gândurile în propoziţii. Cel mai dificil lucru a fost că deşi am vrut din toată inima să plâng, avea un nod în gât şi mă simţeam şi mai rău.

Oricine are ceva împotriva trilogiei “Jocurile Foamei” de Suzanne Collins este declarat cel mai mare duşman al meu fără nicio obiecţie.

Motivele mele, hmm, să vedem:

1.      Puternica Katniss Everdeen

2.      Evoluţia uimitoarea a lui Peeta Mellark

3.      Evoluţia personajelor secundare

4.      Realismul de care dă dovadă atât cartea, cât şi întreaga trilogie

5.      Adevărul din cuvintele lui Suzanne Collins

Iubesc trilogia aceasta, nu există alt mod de a pune problema. Ne prezintă pe noi oamenii aşa cum suntem: conduşi de impulsuri, orbiţi de putere, împinşi către lucrui nebuneşti de către dragoste, aduşi în pragul nebuniei de durere.

Nu cred că voi reuşi să mă exprim coerent până la finalul recenzie, dar dacă aţi fost atât de prinşi de trilogie, îmi veţi înţelege nebunia de moment.

Cartea prezintă mai mult decât o revoltă, o revoluţie, prezintă motivaţia oamenilor de a lupta pentru libertate, pentru dreptate. 

Este o diferenţă uriaşă între primele două cărţi şi ultima. Deoarece în ultima carte nu mai avem parte de Jocuri, de data aceasta Jocul este în lumea reală, neregizat şi cu mai multe pericole decât în arenă. Riscul creşte cu fiecare pagină, iar surprizele nu se opresc.

După ce suntem lăsaţi să murim de agonie, la finalul cărţi a doua, ultima carte ne aduce în pargul altor crize, dar şi multor momente de şoc.

Dar, cumva, eroina nostră se adună puţin câte puţin încercând să fie puternică pentru familia ei şi pentru toţi cei care văd în ea un model de urmat. Evoluţia lui Katniss Everdeen este pur şi simplu umitoare. Chiar dacă are şi momente de slăbiciune, asta nu o face decât să pară şi mai puternică pentru că într-un final să reuşească să depăşească obstacolul.

Katniss Everdeen, fata din foc, devine simbolul tuturor, încercând din răsputeri să rămână puternică şi să nu dezamăgească pe nimeni. Deşi are doar şaptesprezece ani, personalitatea şi gândirea ei, matură, o fac să fie de neoprit.

Peeta Mellark, este cea mai mare surpriză a acestui volum, mi-a fost atât de frică pentru el, pe parcursul întregi cărţi. Poate că în cazul lui Katniss nu observăm schimbări foarte majore, dar în cazul lui Peeta, sunt demenţiale.

Deoarece de data aceata Katniss nu îi mai poate fi de ajutor, salvarea lui depinde într-u totul de el însuşi. Trebuie să fie puternic că să-şi depăşească proprii demoni care îl acaparează. Încă de la început am văzut bunătatea lui şi am fost fascinată de modul lui de gândire. Asta face Peeta, mereu, te vrăjeşte cu ajutorul cuvintelor.

Cum am spus şi la motive, avem parte de evoluţii şi din partea altor personaje, unul dintre el care m-a făcut să mă gândesc la fratele meu,  Prim- surioara lui Katniss, care nu mai este un copil, ci calcă încet pe urmele lui Katniss încercând să-i ajute pe toţi.

Legându-mă din nou de lista motivelor, apreciez foarte mult realismul de care dă dovadă Suzanne Collins, deoarece acesta este adevărul, lumea nu e doar lapte şi miere. Avem de înfruntat obstacole, unele mai grele, altele care necesită timp.

Cu cât ne apropiam mai mult de final, cu atât mai puternice erau şocurile, pe care Suzanne Collins se arunca asupra noastră unul după altul, iar dacă eu începeam să mă simt pierdută, încât la un moment  dat a trebuit să mă opresc doar ca să diger informaţia, imaginaţivă în câmpul de luptă unde nu puteai să te opreşti. Aşa că o apreciez pe Katniss pentru toată puterea de care dă dovadă, în momentele de panică.

Realismul care ne este prezentat în carte, este exact ce s-ar fi întâmplat în orice război. Nu credeţi că ar fi fost bizar dacă nu ar fi existat toate şocurile acelea? Totul ar fi numai lapte şi miere. Urăsc să vă spun asta, dar lumea nu este aşa.

Să ajungem şi la final. Care a fost mult mai mult decât mă aşteptam. A fost perfect. Faptul că urmările războiului nu s-au şters şi probabil nu o vor face, este ceea ce îi face pe oameni să continue să spere că viitorul se va schimba.

Concluzia este că ultima carte a fost incredibilă, trilogia este incredibilă. O să-mi fie atât de dor de ea. “Jocurile Foamei” merită toată atenţia de care are parte.