miercuri, 25 iunie 2014

RECENZIE: Carrie de Stephen King


“Carrie este o adolescentă timidă și retrasă, care, din copilărie, îndură persecuțiile și ironiile colegilor de clasă. Umilințele la care o supun devin o tortură din care simte ca nu mai poate ieși. Mai mult, este și victima fanatismului religios al mamei sale, o ființă violentă, brutală.
Când disperarea ajunge la apogeu, Carrie își descoperă o putere înspăimântătoare - telekinezia -, ce-i oferă darul răzbunarii: poate să miște, să arunce, să zdrobească și să incendieze orice de la distanță.”





Mereu m-am întrebat cum îi afectează pe cei din jur cuvintele noastre jignitoare. De ce unii dintre noi se simt bine atunci când insultă şi râd de ceilalţi?

Romanul Carrie ne arată cât de mult rău pot să facă aceste cuvinte şi cum pot cei jigniţi să le întoarcă favorul celor care au râs de ei, însă totul combinat cu puteri telekinetice.

Auzisem multe lucruri bune de Stephen King, aşa că am hotărât să-i încerc şi eu romanele.

Am ales Carrie, deoarece mi s-a părut o lectură scurtă şi destul de uşoară, poate nu la fel de înfricoşătoare pe cât mă aşteptam să fie , însă cu siguranţă şocantă.

Carrieta – Carrie - White trăieşte împreună cu mama ei, care este cunoscută drept o credincioasă fanatică. Aceata este o fată destul de retrasă, care nu socializează cu nimeni, nu are prieteni şi face doar ce îi spune mama ei.

Asta până când are parte de prima ei menstruaţie.

Cartea este scrisă din mai multe perspective, acestea intercalându-se cu interviurile celor care au cunoscut-o pe Carrie şi cu documente legate de telekinetică.

Cum am spus cartea nu este înfricoşătoare, însă este şocantă.

Personaje cum ar fi mama lui Carrie sau Chris, colega de liceu care decide să-i facă viaţa un calvar lui Carrie, sunt personaje care au un singur ţel în minte. Una vrea să o păstreze pe fiica ei pură şi să o scape de orice păcat, în timp ce cealaltă vrea să o umilească şi să o facă să regrete că s-a pus în faţa visului ei de a participa la balul de absolvire.

Avem şi personaje care realizează greutatea cuvintelor şi ce pot ele să le facă oamenilor. Personaje care încearcă să rămână puternice şi să evite pe cât posibil dezastrul, însă deşi se chinuie să schimbe ceva, totul pare să iasă pe dos.

Carrie este un personaj fascinant. Prezentată la început ca o fată cuminte şi ascultătoare, cu cât face cunoştinţă cu lumea reală, departe de mama ei şi de toate îndocrinările ei, devine mai puternică şi sigură pe ea.


La fel cum ar face orice adolescent normal, începe să se bucure de viaţa pe care o are şi găseşte noi perspective din care să privească lucrurile, scăpând încet, încet de îndocrinările mamei sale.

Dar, ce se întâmplă însă când gluma unor adolescenţi, distruge cea mai frumoasă seară nu doar pentru ea ci şi pentru ceilalţi copii.

Finalul a fost cu siguranţă sângeros şi distructiv. Toate cuvintele tăioase şi-au găsit sfârşitul, în foc.

Recomand Carrie deoarece avem nevoie să realizăm uneori că jignirile rănesc, chiar dacă pe noi cei ce privim din exterior ne amuză. 


“Marea tragedie este că… după război mulţi viteji se-arată.” 

“-Nu. N-are nicio importanţă. Liceul nu-i un loc foarte important. Când intri, ai impresia că-i cine ştie ce, dar când se termină nimeni nu se mai gândeşte c-a fost mare scofală, doar încrezuţii. Ca frate-meu şi gaşca lui, oricum.” 

”-Dar rar se întâmplă să descopere cineva vreodată că faptele sale, propriu-zis, practic, îi rănesc pe ceilalți! Oamenii nu devin mai buni, se fac mai deştepți doar. Și când te-ai făcut mai deștept nu încetezi să smulgi aripile muștelor, nu faci decât să cauți motive mai serioase pentru a o face.” 

“ “Ar fi încurajator să putem crede că firea adolescenţilor este capabilă de un asemenea gest care să salveze mândria şi imaginea de sine a păstrării inferioare din ordinul scurmătoarelor” a declarat Jerome într-un număr recent din The Atlantic Monthly “dar ştim bine că nu e aşa. Găina slabă nu este ridicată blând din praf de către tovarăşele ei; mai degrabă, este exterminată rapid şi fără milă”. “ 

“Dar regretele nu sunt decât Kool-Aid pentru stările emotive omeneşti. Ele sunt ceea ce spui când răstorni o ceaşcă de cafea sau îţi nimereşte bila în şanţ când joci popice cu fetele din ligă. Adevăratele regrete sunt la fel de rare ca şi iubirea adevărată. “ 

Atât filmul din 1976, originalul, cât şi remake-ul din 2013, nu m-au dezamăgit, însă m-au lăsat cu un gust amar. Mi-a plăcut aproape tot la ambele filme, cu excepţia finalului.

Nu am înţeles de ce au schimbat finalul. Cel din carte era perfect.

În schimb în film mi s-a părut copilăresc şi nu la fel de distructiv, nu a arătat-o pe Carrie la fel cum aş fi vrut să o văd, nemiloasă, faţă de cei care au rănit-o. 


2 comentarii:

Loreen G spunea...

Carrie este intamplator si primul roman pe care l-am citit de SK.:x
Citatele de mai sus ma fac sa ma reapuc de cartea asta.:)

Bianca Ioana spunea...

Aceeaşi reacţie am avut-o şi eu vara trecută, când am citit cartea. :) Nu e horror, nici pe departe, dar e, într-adevăr, dură, şocantă chiar. Şi pentru mine a fost prima carte scrisă de King pe care am citit-o şi , cu toate că citisem păreri legate de creaţiile lui, "Carrie" m-a surprins. La filme nu m-am uitat. Nu vreau să-mi stric imaginea pe care mi-am format-o, căci ştiu că, de regulă, ecranizările, mai ales cele ale cărţilor thriller/horror, fac asta, mutilează cartea :).