sâmbătă, 8 martie 2014

RECENZIE: Sfidarea ( Jocurile Foamei #2) de Suzanne Collins

Descriere:




“Katniss si Peeta au câştigat împreună sângeroasele Jocuri ale Foamei, sfidând pentru prima oara în istorie regulile impuse de Capitoliu. Reveniţi în Districtul 12, după toate încercările înfruntate, convinşi că au câştigat o viaţă sigură şi decentă pentru ei şi familiile lor, speră că va urma o lungă perioadă de pace. Dar, în timp ce Katniss si Peeta parcurg obligatoriul Tur al Învingătorilor, apar zvonuri despre o revoltă printre locuitorii districtelor. Iar în ochii conducătorilor, ei sunt sursa acestei rebeliuni. Daca nu vor reuşi să convingă naţiunea Panemului că sunt în continuare îndrăgostiţi nebuneşte, consecinţele ar putea fi dezastruoase…”









Părerea mea
Am auzit destule păreri despre volum. Mulţi se plâng de acesta ca fiind cel mai slab din serie, alţi spun că “Revolta” este cel mai slab. Ce spun eu? Seria asta este genială, iar dacă ar fi să aleg cel mai slab volum, aşa ceva nu ar exista.

Motive, motive, peste motive. Nu ştiu cum cineva poate să se plângă de seria asta. Nu e posibil oameni buni, este genialitate pură. Deci :

1.      Evoluţia personajelor.
2.      Katniss Everdeen şi Peeta Mellark.
3.      Peeta Mellark.
4.      Finnick Odair.
                                                                                                                       
Ştiţi cum avem de a face cu un moment incredibil care nu se poate întâmpla, nu la sfârşitul cărţi, mai degrabă niciodată. Am crezut că sfârşitul primeia a fost o săgeată în inima mea, de fan al trilogiei. Nu, ce s-a întâmplat atunci a fost nimic. 

Dar să revenim  la început. De data aceasta lucrurile sunt paşnice, nu mai este niciun motiv de panică, în rândul celor din Districtul 12, cel puţin pentru început.

Nu ştiu dacă ce voi spune este considerat spoiler, dar în caz că nu aţi citit prima carte, nu prea puteţi afla detalii despre a doua, dar logic, eroina noastră Katniss Everdeen a supravieţui Jocurilor şi nu numai atât, spre surprinderea tuturor a 74 ediţie a Jocurilor Foamei a avut doi învingători : Katniss Everdeen şi Peeta Mellark.

A doua carte a fost o surpriză de la început până la sfârşit. Nu am ştiut absolut nimic şi am fost atât de speriată la un moment dat încât am crezut că voi leşina cu cartea în mână.

Ceea ce nu lipseşte din cărţile lui Suzanne Collins este acţiunea, şocul, panica şi suspiciunile. Mi-a fost destul de greu să văd unde ajunge cu toate acestea. Surprize peste surprize.

Cu ocazia Jubileului Pacificării, se oranizează a 75 Ediţie a Jocurilor. Ajungând din nou în arenă, datorită regulilor impuse de preşedintele Snow, Katniss şi Peeta se confruntă din nou cu durerea de a alege. 


După cum observaţi sunt introduse şi noi personaje în această carte. Aruncate toate în arenă, ajungând să le cunoşti cât de cât, te întrebi:  Oare chiar se va întâmpla? Îmi este destul de greu să mă despart de personaje atunci când sunt în viaţă, ce să mai spun când sunt rupte de lângă mine, într-o secundă.

Talentul doamnei Collins este să ne lase în ceaţă, atacând exact când nu te aştepţi. Am avut dubii în legătură cu noile personaje, am avut dubii în legătură cu cele vechi - Haymitch nu-mi inspira prea multă încredere.

Evoluţia personajelor a fost uimitoare.

Katniss nu pare o fată de şaptesprezece ani, dar presupun că datorită încercărilor prin care a trecut acestea au călit-o. Deşi este la fel de încăpăţânată, este mult mai deschisă celorlaţi. Dar asta nu o face să-şi piardă farmecul sau spontaneitatea pentru care toată lumea o îndrăgeşte.

Peeta Mellark, este întotdeauna o surpriză, plăcută. Evoluţia prin care trece faţă de prima carte, maturizarea lui treptată şi forţa, nu neapărat fizică,  de care dă dovadă în clipele de panică, îl fac un personaj uşor de îndrăgit. Deşi pare uşor de descifrat, realizezi că Peeta e într-o continuă schimbare şi nu ştii exact ce să te aştepţi de la el.

Pentru prima oară pericolul a fost vizibil. Preşedintele Snow şi-a făcut apariţia, una destul de ciudată, umindu-mă cu cruzimea cuvintelor sale.  Sunt tare curioasă cum a ajuns să fie preşedinte.

Am avut parte de mai mult umor în această cartea, datorită punctului patru de pe lista motivelor mele şi anume : Finnick Odair. Un personaj nou şi greu de descifrat.

Având în vedere noul obstacol pe care îl înfruntă cei doi, e greu să deosebeşti prietenii de duşmani. Riscurile sunt mult mai mari în acest volum, ameninţările cad din mai multe direcţii, neştiind în cine să ai încredere mai întâi.

Şi acum ajungem către cel mai dureros moment.

Finalul volumului. Nu ştiu cum au supravieţuit fani care nu au avut a treia carte lângă ei, cert este că am rămăs uimită preţ de câteva momente, realizând de fapt cea ce tocmai citeam. Am cel mai mare respect pentru răbdarea fanilor care au aşteptat a treia carte.

Cliffhanger-ul , nu am cuvântul în română, de la final e sfâşietor.  Mă bucur doar că am avut a treia carte lângă mine, altfel aş fi înebunit.

Seria după cum am spus şi la recenzia primului volum este incredibilă. Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult să ajung să o citesc. 


Citate
"- Peeta, cum se face că eu nu ştiu niciodată când ai tu coşmaruri? întreb.
- Habar n-am. Cred că nici nu ţip, nici nu mă zvârcolesc, nici nu fac altceva. Mă trezesc pur şi simplu, paralizat de groază, zice el.
- Ar trebui să mă trezeşti, spun, gândindu-mă cum îi stric eu somnul de două sau trei ori într-o noapte proastă şi cât timp îi trebuie ca să mă liniştească cu adevărat.
- Nu e nevoie. În coşmaruri te pierd de obicei pe tine, povesteşte el. Sunt OK imediat ce-mi dau seama că eşti aici."

"- Argumentul lui Peeta a fost că, de vreme ce te-am ales pe tine, acum îi sunt dator lui. Trebuie să-i dau orice vrea. Iar ceea ce îşi doreşte e şansa de a ajunge din nou în arenă, ca să te protejeze, îmi povesteşte Haymitch.
Ştiam. În privinţa asta, Peeta e previzibil. În timp ce eu mă tăvăleam pe podeaua pivniţei, gândindu-mă numai la mine, el era aici, gândindu-se numai la mine. Ruşine nu e un cuvânt destul de dur pentru ceea ce simt.
- Ştii, ai putea trăi o sută de vieţi fără s-ajungi să-l meriţi, spune Haymitch."

"- Crezi că am fi sfârşit tot aşa dacă ar fi câştigat numai unul dintre noi? întreabă el, rotindu-şi privirile asupra celorlalţi învingători. Ca o altă piesă dintr-o expoziţie de ciudăţenii?
- Sigur. Mai ales tu, îi răspund.
- Oh. Şi de ce mai ales eu? spune el, zâmbind.
- Pentru că tu ai o slăbiciune pentru lucrurile frumoase, pe care eu nu o am, îi explic, cu un aer de superioritate. Te-ar fi atras în modul lor de viaţă din Capitoliu şi te-ai fi pierdut pe de-a-ntregul.
- A avea ochi pentru frumuseţe nu e totuna cu o slăbiciune, subliniază Peeta. Poate cu excepţia cazului când e vorba de­spre tine."

“Când încep să mă ocup de al doilea picior, îi arunc tubul lui Finnick, care mă priveşte cu îndoiala.
- Arăţi de parcă te-ai descompune, zice el.
Dar bănuiesc că mâncărimea lui e foarte puternică, fiindcă după un minut începe să-şi trateze şi el pielea. Combinaţia dintre cruste şi unguent arată într-adevăr hidos. Nu pot să nu mă distrez pe seama nefericirii lui.
- Bietul Finnick. E prima dată în viaţa ta când nu arăţi superb?
- Probabil.Senzaţia e cu totul nouă. Tu cum te-ai descurcat în toţi aceşti ani? Întreabă el.
- Evită pur şi simplu oglinzile. Pe urmă o să uiţi, îi răspund.
- Nu şi dacă te văd pe tine, ripostează.”

Niciun comentariu: