The Fox Made of Stories

Gerri are aproape treizeci de ani şi vede viitorul în negru: e nemăritată, nu are copii, locuieşte cu chirie în apartamentul unei mătuşi şi rămâne brusc fără serviciu. Dezamăgită, hotărăşte să-şi încheie socotelile cu viaţa. Scrie scrisori de adio tuturor cunoscuţilor, în care le spune pe şleau ce crede despre ei, apoi le expediază. Îşi cumpără o rochie roşie, se coafează şi închiriază o cameră la un hotel scump, căci vrea să sfârşească în stil mare... însă figura cu somniferele şi vodca nu-i iese şi pace. Aşa se face că viaţa lui Gerri devine brusc palpitantă: cum va mai da ochii cu cei care acum îi cunosc toate secretele? Mă sinucid altă dată de Kerstin Gier ( editura ALLFA , 2011) Am vrut tot timpul să citesc cartea aceasta, chiar dacă trilogia Culorile Dragostei , era mult mai populară. Mă sinucid altă dată prezintă povestea lui Gerri Thaler, o femeie de 30 de ani, nemăritată, care trăieşte cu chirie în mansarda uneia dintre mătuşile ei. Lucrurile nu...

Romanul Invitaţia la vals este un fenomen unic în literatura română, fiind un titlu atât de îndrăgit de cititori, încât, de-a lungul unui singur deceniu, treizeci şi patru de ediţii au fost epuizate. Cartea îşi seduce încă de la primele pagini cititorul, care rămâne cu sufletul la gură, conectat la acordurile poveştii de dragoste dintre cei doi studenţi, Tudor şi Mihaela. Candoarea emoţiilor şi a frământărilor sfâşietoare provocate de iubire, înregistrate de scriitor cu sinceritate şi sensibilitate, are darul de a aduce revelaţia bucuriei de a trăi alături de cei dragi, făcând din Invitaţia la vals o lectură necesară maturităţii.   Invitaţia la Vals de Mihail Drumeş (editura Scrisul Românesc, 1986/   ART , 2011) Am spus că prima recenzie pe 2015 va fi probabil la Jane Eyre de Charlotte Bronte, dar acolo am multe citate de scos şi încă nu mă simt în stare să le scriu pe toate. Aşa că m-am hotărât să încep cu ultima carte terminată şi anume...

De la Crăciun tot citesc un clasic care mă încântă cu fiecare pagină şi tot de atunci am tot zis că o să postez şi eu ceva despre el, dar n-am făcut-o. Clasicul despre care vă vorbesc astăzi este Jane Eyre de Charlotte Bronte, care este o minunăţie de carte. Mai jos am să vă las un mic fragment care mi-a plăcut şi m-a făcut să văd prejudecăţile şi într-un fel pozitiv. […] Helen mă privi, probabil surprinsă: nu-mi puteam stăpâni tulburarea, deşi, mă străduiam din răsputeri; continuam să plâng în hohote. Ea se aşeză pe podea lângă mine, îşi cuprinse genunchii cu braţele şi-şi lăsă capul pe ei, şi rămase aşa, tăcută ca un indian. Eu am fost prima care a vorbit. -   Helen, de ce stai lângă o fată pe care toată lumea o consideră mincinoasă? -   Toată lumea, Jane? Păi, nu sunt decât optzeci de oameni care au auzit că eşti aşa şi în lume există sute de milioane.

Am observat că bate vântul pe aici. Ştiu că toată lumea e ocupată, vin sărbătorile. Ceea ce e minunat. Cum şi eu sunt destul de prinsă cu testele de ultim minut, voi posta probabil o recenzie pe miercuri sau joi. Acum însă vreau să vă arăt un citat dintr-o carte pe care am început-o. Aş fi  vrut să postez în cadrul rubricii Înainte de culcare, dar mi-am dat seama că nu o sa am timp de asta, aşa că acum o să vă las doar un citat. Cartea se numeşte Frenezia şi ştiu că există păreri mixte în legătură cu ea. Sunt la pagina 50 şi nu pot să spun că am o părere despre ea. Francesca Lia Block, autoarea, abordează într-adevăr tema vârcolacilor într-un mod inedit. “Nici măcar nu bănuiam cât de îndrăgostită eram de Corey. Era mai mult sentimentul pe care-l ai în legătură cu ochii sau mâinile tale. Pur şi simplu nu-ţi imaginezi ceva diferit.” (Frenezie de Francesca Lia Block, pagina 31, editura LEDA, 2012)

M-am întors la rubrica asta pentru că îmi place să împărtăşesc cu voi ce citesc şi sub forma citatelor. M-am apucat ieri de …şi la sfârşit a mai rămas coşmarul de Oliviu Crâznic şi am rămas plăcut surprinsă. Sincer, stilul autorului mă duce cu gândul la stilul clasicilor, dar despre asta o să discut mai mult în recenzia ce o să apară pe blog după ce termin cartea. După cum aţi observat am început să postez din nou recenzii, poate că nu sunt cele mai bune, însă decât să stau şi să mă plâng că nu-mi ies, mai bine mă apuc de treabă şi rezolv problema pe parcurs. Întorcându-mă la motivul iniţial, mai jos aveţi un citat care sper să vă stârnească entuziasmul pentru această carte,  aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu. “Dar omul e învăţat să tragă concluzii din informaţiile pe care le are, în vreme ce adevărul se află, de cele mai multe ori, în informaţiile care lipsesc…” ( …şi la sfârşit a mai rămas coşmarul de Oliviu Crâznic, pagina 21, editura Vremea, 2010) ...

Trebuie să vă spun de noua mea descoperire. Am avut îndoieli în ce priveşte cartea asta, primele 30 de pagini nu m-au dat pe spate, dar, Doamne, acum simt că o să explodez în plâns la fiecare capitol. Destine la limită de Katie McGarry. Şi am ajuns doar la jumătate.  Cartea aceasta are toate şansele să îmi rupă inima. Nu mă mai întind pentru că o să am destul de scris în recenzie, vă las mai jos un citat drăguţ. A, încă ceva. Noah Hutchins mulţumesc că exişti. “Uneori, când vezi limita până unde poţi să  întinzi coarda, ţi se pare că ar fi o idee bună s-o  depăşeşti … dar numai până o şi faci.”

Dragi mei cititori, voi încerca să fiu cât mai scurtă deoarece vreau să mă întorc la lecturat cât mai repede. Deci ieri seară m-am apucat de Allegiant , a treia, şi ultima carte din trilogia Divergent de Veronica Roth. Ok, cred că o să aibă şi ceva gif-uri postarea asta. Cartea e uimitoare. Autoarea e uimitoare. Nu vreau ca trilogia să se termine. Nu vreau. Divergent a fost cartea care m-a ajutat să trec printr-o perioadă grea, care mi-a ridicat moralul, care m-a învăţat cum să fiu curajoasă şi să-mi înfrunt problemele, să-mi controlez frica. Am aflat că sunt curajoasă. Am aflat că sunt divergentă, am aflat că sunt eu. Aşa că îmi este foarte greu să mă despart de trilogia asta. Simt că o parte din mine se rupe, cu cât mă apropi de final, şi credeţi-mă nu m-am putut opri de când am pus mâna pe ea. Am spus că o să fiu scurtă, dar deja m-am lungit. Probabil undeva în viitorul apropiat, recenziile cărţilor vor apărea pe blog, dar asta după ce le voi reciti....

Descriere : “Katniss si Peeta au câştigat împreună sângeroasele Jocuri ale Foamei, sfidând pentru prima oara în istorie regulile impuse de Capitoliu. Reveniţi în Districtul 12, după toate încercările înfruntate, convinşi că au câştigat o viaţă sigură şi decentă pentru ei şi familiile lor, speră că va urma o lungă perioadă de pace. Dar, în timp ce Katniss si Peeta parcurg obligatoriul Tur al Învingătorilor, apar zvonuri despre o revoltă printre locuitorii districtelor. Iar în ochii conducătorilor, ei sunt sursa acestei rebeliuni. Daca nu vor reuşi să convingă naţiunea Panemului că sunt în continuare îndrăgostiţi nebuneşte, consecinţele ar putea fi dezastruoase…” Părerea mea Am auzit destule păreri despre volum. Mulţi se plâng de acesta ca fiind cel mai slab din serie, alţi spun că “Revolta” este cel mai slab. Ce spun eu? Seria asta este genială, iar dacă ar fi să aleg cel mai slab volum, aşa ceva nu ar exista. Motive, motive, peste motive. Nu ştiu cum ...

  Trebuie să recunosc că sunt o fană a cărţilor care-mi pun rotiţele în mişcare, care mă fac să mă gândesc la lucrurile obişnuite din altă perspectivă, cui nu-i plac? Cartea asta este una din acelea în care mai ai puţin şi coalizezi cu inamicul. Da, Stephenie Meyer este autoarea şi sunt mândră să spun că sunt un mare fan al romanelor ei. Mânuieşte atât de bine cuvintele, pătrunde în profunzimea celor mai ascunse sentimente şi le pun în valoare aşa cum nu am mai văzut la niciun autor.  “Ce avea această dragostea  umană de era mai de dorit  pentru mine decât dragostea celor din neamul meu? Poate fiindcă era exclusivă şi capricioasă? Sufletele îşi oferă dragostea şi acceptarea tuturor. Aveam chef de o provocare mai mare? Dragostea aceasta era înşelătoarea, nu are reguli stricte - poate fi dată pe degeaba, aşa cum e cazul lui Jamie, sau câştigată în timp, cu muncă grea, cum e cazul lui Ian sau de neatins, inima, aşa cum e în cazul lui Jared. “ ...

Sunt un fan înrăit, distrus şi care ar trebui să înveţe la contabilitate, pentru testul de mâine, dar la naiba, nu mă pot opri. “Jocurile Foamei”, lăudata trilogie de Suzanne Collins, merită mult mai mult. Este o serie incredibilă, care te face să te gândeşti din alte sute de perspective. Ok, nu-mi place lumea în care trăiesc, dar dacă ar fi altfel, nu ar exista alte consecinţe şi tot ar fi ceva neplăcut. Lumea are de o potrivă şi calităţi şi defecte, singura problemă este pe ce alegem să ne axăm mai mult. Ce vrem să scoatem în evidenţă?  Toate războiele, nu doar cele fizice, în care se folosesc arme, ci şi cele verbale, ne îndepărtează ca oameni, ne fac inumani. Ok, poate că gândesc puţin prea departe, dar toată lumea are defecte, iar al meu este acela de a mă agăţa de vise. Probabil de asta îmi place atât de mult să mă pierd în cărţi. Cu toate că nu mă pricep atât de bine la cuvinte, voi lăsa pe altcineva, care vă va fura atenţia şi inimile prin cuvintele s...

Cu  toată  vâlva care are loc,   odată cu lansarea filmului “  “Sfidarea”, m-am apucat serios de cartea a doua, deşi momentan o citesc pdf, fiindcă nu am făcut rost de paperback, curând o să o am în mâinile mele şi nu o să o mai las. Încă nu am posta recenzia primului volum “Jocurile Foamei”, dar sunt aşa îndrăgostită de Peeta Mellark. E aşa dulce, protector şi totuşi îşi păstrează latura misterioasă. E perfect. Următorul citat o să vă arate exact ce spuneam mai sus. Nu aveţi cum să nu vă îndrăgostiţi de Peeta. "― Peeta, cum se face că eu nu ştiu niciodată când ai tu coşmaruri? întreb. ― Habar n-am. Cred că nici nu ţip, nici nu mă zvârcolesc, nici nu fac altceva. Mă trezesc pur şi simplu, paralizat de groază, zice el. ― Ar trebui să mă trezeşti, spun, gândindu-mă cum îi stric eu somnul de două sau trei ori într-o noapte proastă şi cât timp îi trebuie ca să mă liniştească cu adevărat. ― Nu e nevoie. În coşmaruri te pierd de obicei p...

“-Deci cu cât eşti mai bărbat cu atât vorbeşti mai elocvent? -Exact, dădu Simon din cap. […] -D-aia când marii bulangii se salută între ei prin filme nu spun nimic, doar dau din cap. Când dai din cap înseamnă “ Eu sunt un bulangiu şi recunosc că şi tu eşti un bulangiu”, dar nu-şi spun nimic pentru că sunt Wolverine şi Magneto şi li s-ar încurca energiile dacă s-ar explica. “ Ok, poate nu sunt cea mai mare fană a lui Simon, însă conversaţiile dintre el şi Clary sunt aşa drăguţe, amical vorbind. Aş fi vrut un citat de la Magnus, doar că este cam absent în seria asta, îmi plăcea mult mai mult de el în “Dispozitive Infernale”.  Mai am foarte puţin şi termin “Oraşul Oaselor” deşi eu ar cam trebui să caut sârguincioasă pe net despre marile metropole ale lumii. Am găsit una: Oraşul Oaselor. Ne auzim curând.